Cercetătorii japonezi au identificat molecula-cheie care leagă exerciţiile de pierderea în greutate, iar absenţa acesteia poate face corpul „orb” la activitatea fizică.
Acelaşi antrenament, dar rezultate diferite în ceea ce priveşte greutatea. Unii oameni slăbesc mai multe kilograme decât alţii sau o fac în ritm mai încet. Cum se explică? Un grup de cercetători de la Universitatea Kobe din Osaka (Japonia), a reuşit să afle secretul.
Analizând ceea ce se întâmplă cu şoarecii care nu reuşesc să producă molecule de semnalizare care răspund în mod specific la exerciţii fizice şi reglează metabolismul energetic al organismului, s-a descoperit că aceşti şoareci consumă mai puţin oxigen în timpul exerciţiului, ard mai puţine grăsimi şi, prin urmare, au şanse mai mari de a lua în greutate.
Un mecanism similar există şi la om. O moleculă poate fi de vină: este vorba despre o proteină numită PGC-1a, care pare să lege exerciţiul de efectele sale.
Există mai multe versiuni ale acestei proteine. Potrivit endocrinologului Ogawa Wataru, de la Universitatea Kobe, unele dintre ele sunt produse în muşchi de peste 10 ori mai mult în timpul exerciţiilor fizice.
Deşi toate versiunile moleculei de semnalizare declanşează reacţii biologice similare, diferitele lor niveluri de producţie au consecinţe de amploare asupra sănătăţii organismului.
Lipsa unor versiuni (b şi c) ale PGC-1a înseamnă că organismul este „orb” la activitatea pe termen scurt şi nu se adaptează la aceşti stimuli, cazul indivizilor care consumă mai puţin oxigen şi ard mai puţine grăsimi în timpul şi după exerciţiu.
Vestea bună? Cercetătorii au descoperit că exerciţiile pe termen lung au stimulat producerea versiunii standard a PGC-1a, iar şoarecii au prezentat o masă musculară crescută, indiferent dacă au fost capabili să producă versiuni alternative ale moleculei.
Pe scurt, chiar dacă nu slăbeşti rapid, exerciţiile fizice îi permit organismului să o facă în timp.
Următorul pas al cercetătorilor va fi să încerce să înţeleagă mai bine mecanismele care duc la creşterea producţiei de versiuni b şi c ale moleculei semnal în timpul efortului.
Între timp, Ogawa şi echipa sa subliniază că înţelegerea activităţii fiziologice a diferitelor versiuni de PGC-1a poate permite conceperea strategiilor de tratament pentru obezitate.
Medicamente anti-obezitate care suprimă pofta de mâncare au fost dezvoltate recent şi sunt din ce în ce mai prescrise la nivel mondial. Însă, până în prezent, nu există medicamente care să trateze obezitatea prin creşterea consumului de energie al organismului.
„Dacă, în schimb, am putea găsi o substanţă care creşte nivelul b şi c, acest lucru ar putea duce la dezvoltarea unor medicamente care să îmbunătăţească consumul de energie în timpul exerciţiilor fizice sau chiar fără efort şi am putea trata obezitatea independent de restricţiile alimentare”, concluzionează un om de ştiinţă.
